joi, 23 septembrie 2010

Scopul meu de mama: sa-mi vad copilul OM!

Inca inainte de a fi parinte iti schitezi cum vei proceda in diferite situatii, cum vrei sa fii ca parinte, ce fel de relatie vei avea cu copilul tau, cum iti propui sa il educi si, mai ales... cum vrei sa ajunga copilul tau. Despre cel din urma scop, este mult de discutat si mai ales, de inteles ca, asa cum spunea cineva, scopul e sa dai copilului tau aripi, nu tinte!

Eu mi-am propus sa cresc un copil care sa stie sa iubeasca, sa fie OM! Ca va fi balerina, medic sau... freelancer, e deja o decizie pe care nu o pot lua.

Mai mult, am cea mai buna lectie de... educatie, data de Kippling. Saru`mana, Maestre pentru faptul ca aceasta poezie mi-a stat in minte si in suflet aproape toata viata. Am crescut dupa ea si acum, doresc sa imi cresc copilul in spiritul ei!

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!


Rudyard Kipling – „Dacă”




marți, 7 septembrie 2010

O noua "sarcina" - re:CUCERIREA!

Usa se deschide incet, destul cat sa aud eu dar sa nu nelinisteasca somnul dulce al puiului nostru. Ma gandesc sa ma ridic dar nu schitez niciun gest. Imi spun de fiecare data ca voi fi mai toleranta, mai atenta, mai iubitoare, mai... Ajung insa de prea multe ori sa nu dau dovada de nicio astfel de intentie. Caut rezolvari, mereu dupa ce fapta s-a produs si uneori, gesturile de iertare sunt greu de potrivit pe situatie si mai ales, de aratat.
Intai intra la baie. Aud apa de la chiuveta si la cateva secunde - dusul. Niciun salut. E clar momentul in care, ar trebui sa se intample ceva subit, care sa ne aduca pe amandoi in acelasi loc. Dar Murphy nu ma lasa nici sa sper pentru ca daca ceva are sanse sa se intample diferit decat planul, asa se va intampla, nu?! Ma gandesc sa ma plang de o durere, dar e ridicol. In plus, numai mila nu vreau sa i-o starnesc acum. Mai mult, ma cunoaste prea bine: stie ca de fapt, substratul ar fi altul si risc o respingere. Ma gandesc ca daca ar fi copilul treaz, am discuta oarecum 'prin' el. Si imi dau seama ca atunci cand suntem in preajma copilului ne calculam vorbele, tonul, ne studiem gesturile si suntem civilizat de familiari. Inseamna ca si copilul ne educa, intr-un fel.

Nu mai aud dusul si odata cu el se opreste si respiratia mea. In cateva secunde trebuie sa decid cum "lupt" - cu arma la vedere, sau in teaca! Ciudata abordare cand e vorba de... iubire.
Imi amintesc cat de drag imi era sa stiu ca vine acasa, cat ma pregateam sa ma surprinda cu manichiura facuta, usor neglijent imbracata, cu pielea lucind, ca si cum nici nu as fi stiut ca va ajunge asa repede, ca si cum nici nu as fi sperat ca ma poate chema langa el, ca si cum asa as fi fost intotdeauna: pregatita sa fiu admirata de el. Ma uit la halatul de pe mine si, ciudat, imi amintesc de cum ma astepta mama sa ajung de la rokoteca, in liceu.
Imi vin in minte diminetile lungi de weekend in care uitam sa coboram din pat si ne iubeam, de fiecare data ca si cum ne-am fi stiut de-o viata sufletele, dar de o secunda trupurile. Mi-a inghetat in minte si in suflet senzatia de bine, de confort, de posesie, de adorare, de satietate pe care mi-o dadeau mainile lui pe corpul meu.
E o decizie grea, pe care trebuie sa o iau in timp scurt: imi recunosc vina pentru cearta noastra sau astept sa vrea sa ne impacam? Ma gandesc insa ca e si vina lui si astfel, furia mi se cumuleaza sperand de fapt, sa faca el totul. Sa ma ierte el, cerandu-si scuze in locul meu si promițându-mi ca (ne) va fi mai bine. Si totusi, daca imi recunosc vina, nu va fi slabiciunea care il va lasa sa creada ca si la urmatoarea cearta e tot vina mea? Daca ii spun acum ca il iubesc, ca nu voi mai fi obosita si posaca, ca nu ma voi mai trezi morocanoasa, ca o sa accept sa iesim mai des, ca o sa fiu - din nou - amuzanta, o sa treaca? Sau o sa ma lovesc de starea de repingere, de gesturi care imi amintesc ca am mai spus asta si nu m-am tinut de cuvant...
Dar el?! Cu scuzele lui cum ramane? Cu motivele pe care le invoca atunci cand e nevros si artagos si parca ii stam in cale desi de fiecare data ne straduim sa ii deschidem drumul?! El de cate ori accepta ca a gresit? De cate ori chiar se caieste pentru o vorba aruncata sau o stare nefericita? El de ce nu se framanta sa ne impacam? De ce e tot timpul serios, hotarat, aproape posac si ma lasa sa ma straduiesc eu sa ajung la el? Nefericirea lui imi provoaca cele mai grele cosmaruri si stiu cat rau pot sa faca unui copil doi parinti nefericiti. Ma hotarasc de fiecare data ca voi face mai mult, voi spune mai putine si voi arata mai mult. Si ca si cum decizia asta nu tot in mintea mea s-ar fi produs, urc scarile spre dormitor, decisa ca nu pot eu sa schimb lucrurile. Nu acum.
Ma vede ca urc. Sunt sigura ca ma vede. Nu se aude niciun pas inspre mine. Nicio vorba. Din nou mi-as dori sa se intample ceva. Chiar si un cutremur. Sunt sigura ca ne-am intalni intr-o secunda la patul micutei noastre. Stiu sigur ca ne-ar lua in brate pe amandoua. Stiu sigur ca ne-ar apara cu orice pret, de orice rau. Stiu ca ar muri pentru noi si ca traieste pentru noi. Si acum stiu ca e nefericit din cauza noastra. Si ma intorc. Uneori, e suficient un cutremur in sufletul meu pentru a distruge orice prapastie dintre noi. Ma intorc, cobor scarile si il gasesc in capatul lor, privindu-ma. Nu apuc sa fac niciun pas si imi spune "te iubesc". Of, asta-i barbatul meu. La dracu cu toate mandriile care m-au impiedicat sa ii fiu in brate, la ora asta.

Ajunsa langa el reusesc sa spun "imi pare rau". "Stiu" imi raspunde. As fi vrut sa nu imi raspunda si asa mi-as fi confirmat a mia oara ca rosteste aceleasi cuvinte pe care le transmit si ochii lui. Ochii lui nu m-au minti niciodata. Au fost sinceri de la bun inceput. Sunt la fel. Nu s-a schimbat nimic. Suntem noi doi. Si mica noastra minune. Suntem perfecti.

Imi promit sa nu mai las niciodata dorul si vina intre noi. Sa nu ma mai ascund de el, motivand oboseala de a fi mama, stresul de a munci, neputinta de a-mi face casa muzeu. Nu am niciun motiv sa nu il las sa ma iubeasca si niciun motiv sa il las sa uite ca e iubit. Desi uneori uit, omul meu e perfect. Si mi-e ciuda cand imi amintesc asta atunci cand uit sa il fac fericit.

Imi spunea cineva ca e o lupta casatoria. Si niciodata nu am fost de acord. Dar gandindu-ma de cate ori m-am framantat, m-am eschivat, m-am aparat, m-am pedepsit si am calculat, imi dau seama ca e o lupta - dar cu mine insami! E mereu lupta de a ma depasi in a fi iubita. In a fi el indragostit de mine. In a dori sa fim fericiti si astfel, sa fie mai usor sa fim.
Stiu cupluri care traiesc cu resemnarea de a nu putea fi fericiti impreuna. Si neputinta vine tot dintr-o lupta. Decizi ca nu mai vrei sa incerci sa iti fie bine cu omul de langa tine si de aici - neputinta!

Am o noua sarcina. Si mi-e atat de drag cuvantul asta...
Sa il recuceresc. Sa ma re:iubeasca. Ca sotie, iubita, amanta, sa ma adore ca mama copilului lui. Sa se piarda cu privirea urcand dinspre tocul cui inspre gamba si sa cada in capcana trucurilor mele de iubire.