Până când plictiseala ne va despărți...

Situație: ai 88 de ani și răspunzi a 10-a oară, cu calm, la aceeași întrebare 'senilă' pusă de omul care te-a făcut o viață lungă să râzi, să te contrazici din nimicuri, să plângi că nu îți răspunde în timp la SMS-uri și să te bucuri de fiecare zi alături unul de celălalt; sau, în același scenariu, la aceeași vârstă, te înconjori de hobby'urile și tabuurile tale și te bucuri de timpul care e în sfârșit doar pentru tine, considerând că știi totul despre celălalt, îi cunoști fiecare reacție, fiecare replică și doar așteptarea momentului inevitabil te va mai îndemna să te gândești cum ar fi fost dacă... ar fi fost altfel?!

Am găsit recent mărturii ale unor cupluri cu ștate vechi care declarau că după multe zeci de ani împreună, încă se bucurau unul pentru altul, trăiau unul pentru altul și se identificau unul cu altul. Un bătrânel de 107 ani (când vă ziceam eu că dragostea adevărată durează...) zice că secretul unei relații lungi si fericite este "să o faci să râdă" iar venerabila doamnă spune "îi pregătesc cina în fiecare seară" (sincer, speram să fie doar un mit ideea că dragostea trece prin stomac)! Și în nicio declarație de-a lor nu se simte ironia și ascuțimea replicilor caracteristice cuplurilor care bravează că își cunosc partenerul mai bine decât propriul buzunar - ca și cum premiul pentru cât de repede ți-ai citit partenerul este mult mai important decât bucuria de a-l descoperi zi de zi lângă tine - sau ignoranța de a crede că știu tot ce poate celălalt să replice! Iertați-mi rigiditatea dar parcă era 'până când moartea ne va despărți', nu 'până când voi fi atât de plictisit(ă) de tine că varianta de a viziona de bună voie toate cele 70 000 de episoade din Tânăr și Neliniștit pare un vis devenit realitate!
E clar că la început toți ne  închipuim că e imposibil să ne mai vedem fără cel pentru care ne alungim languros genele, că nu poți sta niciodată supărat pe ea mai mult de 3 secunde, că n-ai vedea pe nimeni mai bun decât el și că niciodată nu ai vrea să faci o alta să stea în drepta ta, dar totuși, ce te duce în zona în care ai impresia că fiecare zi din viața ta face parte din filmul Ziua Cârtiței?
Bunica mea spunea: ca să fii sigură că nu greșești, Iubește un om căruia îi place să danseze, te face să râzi și cu care simți că doar lui i-ai putea spune cel mai mare secret al tău (și ochii lui te-ar privi la fel, indiferent ce ai spune!). Aceste criterii de alegere mi s-au părut simple, clare și de urmat; mai puțin ideea cu dansul! Recent, am întrebat-o de unde i-a venit gândul ăsta. A oftat în telefon și mi-a spus: Nu dansul e important în calculul ăsta! Important e să împărtășiți ceva: să aveți pasiuni comune. Iar ție, când erai mică, îți plăcea să dansezi, așa că mi-am dorit să nu uiți! 
Bunica mea sigur nu a avut cont de Facebook și nici nu și-a inventat fobii cu denumiri mai complexe decât medicamentele care le tratează! Nu a dus o viață grea pentru că indiferent cum au fost zilele ei, bunicul meu a făcut-o să aibă o viață ușoară! Și-a iubit copiii, în primul rând pentru că erau parte din omul pe care l-a adorat și când o întrebi de ce nu a mai fost niciodată văzută în compania altui bărbat, după ce El a plecat mult prea repede din lumea asta, îți spune: 'pentru că nu a mai existat nimeni ca el'. Deși ea nu suferă de nicio boală a bătrâneții, în ultimii 30 de ani am auzit sute de povești despre El! Tot aceleași sute! :) Și evident, când o întreb dacă nu s-a plictisit să le povestească îmi spune: 'eu nu spun despre el, spun despre mine: cum un om nemaiîntâlnit ca el, m-a ales pe mine!'
Așa că, îndrăznesc să cred că oricât de mijiți ne sunt ochii de calculatoare, laptopuri și tablete, oricâte informații despre 'cum să' vin spre noi, chiar dacă unii ne vând dragoste sub formă de masaj, și indiferent câte mituri despre relații ar exista, încă putem vedea unicitatea din cel de lângă noi, simțind mai mult ca niciodată răspunsul: E imposibil să mă plictisesc de tine, pentru că tu completezi lumea mea și altcineva ca tine, nu există! 

Tu ce ai cere daca ti s-ar putea indeplini orice dorinta?!

Sa zicem ca e Ajunul Craciunului si poti cere orice! Sa dispara sau sa apara, sa se intample sau sa nu se fi intamplat, sa fie roz, mic sau mare si sa n-aiba coada. Ati prins, deci: orice! :)

Ce ai alege intai: un partener asa cum il visezi, bani, sanatate, prieteni, casa (mai) mare, un copil?! Care este acel lucru care odata implinit, ti-ar schimba viata atat de armonios incat ai putea fi fericit pentru tot restul zilelor?

Nu e doar unul, corect? Ai putea avea o casa mare, dar goala si in acelasi timp, ai putea cere sa ai sufletul plin de oameni cu care sa o umpli, dar ar fi dificil sa detii casa?! Si exemplele pot continua. 

Motivul pentru care ne limitam indeplinirea dorintelor este datorat convingerilor limitative pe care ni le impunem. Cum facem sa avem tot cee ce alegem, dar nu tot ceea ce ne dorim va voi povesti pe 29 iunie, in cadrul Festivalului Transylvania Zen Fest, la care am fost invitata!
Asadar, va astept cu drag incepand din 28, la Cazinoul din Parcul Central din Cluj Napoca! :)

Tu cine esti?!

Am citit recent o idee care mi-a placut foarte tare si mi-a dat o explicatie buna pentru diversele lucruri pe care le fac. Zice: nu faci ceva pentru a fi bun; esti bun si faci ceva in sensul asta. La fel, nu faci ceva pentru a fi fericit ci esti fericit si faci ceva! :) 

Si de-acum doua zile de cand ma joc cu ideea asta, am experimentat diverse situatii...

... iubesti si faci ceva din starea de iubire!

... esti optimist si faci lucrurile cu optimism!

... esti tolerant si actionezi cu toleranta!

... esti serios si redai seriozitate!

Zic, deci, ca nu poti folosi pasta de dinti ca si crema de cearcane, in ideea ca pielea de sub ochi se va albi! Nu asa merge! 

Daca esti satena cu ochii caprui, poti sa folosesti vopsea si lentile de contact pentru a deveni blonda cu ochii verzi dar... nu vei fi niciodata blonda cu ochii verzi, cu adevărat!

Dar stiu ca pe un blog care se numeste Exercitii de fericire n-ar fi trebuit sa spun că ceva e imposibil! :)

Face insa parte din povestea pe care o experimentez de o vreme incoace; povestea in care fiecare avem rolul, lectiile, experientele si scopul nostru. E o lectie buna. Cand o intelegi! Pana atunci, traim incercari de a-i aduce pe cei pe care ii iubim in roluri pe care ne dorim sa le "presteze" si ne facem zile grele de fiecare data cand lor le cade masca impusă! 

Desi nu mai traim vremurile sclavilor - marea parte a planetei! - noi, oamenii, "semnam" intre noi contracte de sclavie, inrobind Sinele si odata cu el visele, personalitatea si tot ce reprezinta cu adevarat cel de langa noi. Stim sa folosim obiectele pentru ca, daca nu au manualul de intrebuintare pe eticheta, ne uitam in jur la altii si le folosim corespunzator! Nu punem haine in robotul de bucatarie pentru a fi curate, dar ne dorim ca sotul sa "functioneze" ca sotul alteia. 

Ne-am luat libertatea de a decide "utilitatea" oamenilor din cauza faptului ca ei nu au instructiuni de folosinta. Si tarziu, uneori prea tarziu, ne intereseaza si din ce sunt "compusi". Ne dorim copii destepti ca cei din Tarile Scandinave, chiar daca nu stim cu adevărat cat de destepti sunt copiii de acolo si sincer, multi dintre noi nici cate tari scandinave sunt, nu suntem siguri. Vrem ca cineva sa moara pentru noi, ca si DiCaprio in Titanic, uitand ca scopul nostru este sa ii dam motive sa traiasca! Ne dorim casnicii, pentru a da relatiei noastre un rol durabil, uitand ca o relatie durabila duce la casnicie. Traim prin comparatie si schimbam "rolurile" personajelor principale din viata noastra dupa cum... dă bine! Sau dupa cum ne simtim (mai) bine. Si la o vreme, mai schimbam rolul, tot cu acelasi scop: de a  intra în norme! Si, intr-o soarta favorabila, lucrurile se aseaza dupa cum le comandam si oamenii isi primesc rolurile dupa cum le dictam. Cu toate astea, te simti secatuit si incet-incet, oricat de spiritual, antisemit, stelist sau rocker ai fi, oricare ar fi preferintele tale culinare si oricat de implicat in dezvoltarea ta personala esti sau nu, te opresti si te intrebi: DA` EU CINE SUNT?! 

Din oamenii pe care ii vad la cursurile mele, din cele traite de mine pana acum, cred ca asta e o intrebare la care multi zabovim foarte multa vreme. Unii, nu mai ajung niciodata la un raspuns iar altii, ca mine, decid ca ii doare in cot de cine Sunt ei! :) Va spun si de ce!

Din nou, din citite, imi place sa cred ca adevaratul act al Creatiei este sa planifici cine vrei sa fii. Si sa devii cine vrei sa fii! Si n-as da bani pentru nicio carte cu titlul "5 pasi simpli pentru a deveni cine vrei sa fii", pentru ca momentul in care te hotarasti SA DEVII cine vrei sa fi, este suficient pentru a construi proiectia ta despre tine! 

Cum am inceput, cred ca nu e util sa ne schimbam job-ul pentru a fi cine vrem sa fim! Devenim cine vrem sa fim si totul se schimba! Si e miraculos cum totul se schimba din acea secunda, din acel moment, ca si cum forte nebanuite ar fi lucrat un timp indelungat la acea schimbare. Iar cand devi tu, cine vrei sa fi, ultima Versiune a ta si cea mai buna dintre toate, cauti sa ajungi in jurul celor cu care te completezi, te intregesti, te aduni si te imparti. Refuzi sa dai roluri, pentru ca refuzi sa primesti. 

Si in momente ca acestea, e posibil sa intelegi ca ai tot ce iti doresti! Si esti complet! 

Si devi o noua Versiune, in care, cu bucurie de viata, fara a simtii sa dai un rol celui de langa tine, te bucuri de bucuria ca exista si umpli golul necunoscut cu bucuria raspunsului la intrebarea: Tu cine esti?

(Ad)judecată după copertă!

Ok, va spun un secret: oricât de obosita, suparata, stresată sau agitata as fi peste zi, ideea ca seara, dupa ce adoarme Prea Minunata o sa-mi savurez momentele de citit, ma linisteste instantaneu! Refuz total ideea de a citi pe i-Pad sau cărți electronice pentru ca ador cărțile! Nu doar ce sta scris in ele ci si fizic, iubesc cărțile! Mi se pare dezordinea perfecta sa-mi tin cărțile citite săptămânile trecute sub pat si cele ce urmează a fi citite, tot acolo! Sunt fericita sa ma stiu in plinul nopții cu cartea mea in fata si lanterna prinsă de ea! Iubesc mirosul cărtilor, copertile lor imi dau cele mai simple indicii despre ce urmează sa trăiesc imediat dupa coperta si a ajuns sa mi se para provocator o carte ciufulita si cu colturi de pagina îndoite ca semn de carte.

Si da, iubesc pantofii, dar urăsc magazinele de pantofi! Si de haine! Si de... de toate! Lumina artificiala, zgomotul de fond combinat cu muzica, agitatia, Vânzătoarea care vrea sa știe ce iti doresti, ca daca cumva ii spui scurt sa răspundă dezaprobator "ah, nuuu, n-avem, dar va las sa va uitati poate găsiți altceva!". Hmmm...

Ei, dar de-asta iubesc librăriile!!! O sa abuzez de toate cuvintele potrivite intr-o zi de Valentine's dar... ador librăriile! Muzica ambientala, lumina calda, oameni calmi, nimeni nu te întreaba nimic, o mulțime de cărți si toți cei de-acolo pregătiți - ca la un blinde-date - sa vadă cu cine pleacă acasă! 

Cat am locuit in Timișoara, aveam o librărie a mea... Era locul meu de găsit si regăsit! Ajungeam acolo intr-un fel si plecam eu! Si de fiecare data, cu ideea ca viata merit trăită pentru a apuca sa citești! Si daaa, stiu ca merita trăită pentru 100 de alte motive mai vibrante... Dar zau ca in top 10 ratiuni pentru care merita sa trăiești, e si asta! ;)

Ce e 'distrafir', cum zicea Prea Minunata cand era mică, este ca mai demult, n-as fi scris/spus niciodată intr-un mod atat de vulcanic, expresiv si argumentat ca imi plac cărțile! Mi se păreau cei care citeau in locuri publice la fel de interesanți ca si cei de la Vama Veche, cărora noțiunea de dormitor li se confunda cu cea de plaja! Adică... in mintea mea, cititul era atat de intim, de al tau, de intern si de personal încât nu-l scoti din dormitor! Poate pentru că - oricât se face 'reclama' cititul nu e pentru toți! Unora le plac blogurile! Altora filmele! Unora doar povestite si aproape tuturor citatele! Si nu am niciun gram de ironie in ce spun! Eu chiar cred ca cititul nu e pentru toți. Si nu e rau sa fie asa! Sunt oameni 'doxa' de informații, care nu citesc cărți dar au sute de documentare văzute! Fiecare avem un fel de a ne completa existența! Așa că de o vreme încoace, nu mă mai tem sa-mi asum judecata pe care-as putea-o atrage daca spun ca sunt fericita ca am terminat o carte mult dorita. Si nici nu ma sustrag sa citesc in public. Nu e o asumare de 'culturalizare', ci felul meu de a-mi completa existența! 

Dar sa nu uit ce-am vrut sa spun! 

Cand eram mica, citeam non stop! Pana intr-a IX-a, aveam abonament la toate bibliotecile din oraș si cea mai mare pedeapsa era cand mi se lua lanterna! Colegii mei aveau rezumate la toata bibliografia cerută in școală, la foarte scurt timp dupa ce o primeam si nu a existat profesor de româna care sa nu ma iubească! Cand am văzut Liceenii, nu am trăit aceleași emoții pe care le simtisem printr-a 7-a dupa ce citisem toata seria lui George Șovu. Pai in film ei se pupa 3 secunde, dar in carte... durează 4 pagini! ;)

Am multe amintiri cu si despre cărți! Cărțile m-au însoțit mereu, mi-au dat semne, m-au învățat, mi-au arătat de dinainte cum se poate intampla, m-au ascultat in timp ce-mi povesteau si m-au învățat ca orice moment gol poate fi plin! Iubesc cărțile pentru că găsesc in ele ce nu stiu eu sa spun, dar simt. Pentru ca ma pot învața despre orice si au contribuit la a-mi dezvolta o intuiție bună. Le iubesc pentru că imi suplimentează ce am puțin și-mi creează trăiri pe care nu le-am avut niciodată! Ma duc in locuri in care stiu ca nu am ajuns si nici nu voi ajunge, căci odată citite, aleg sa nu ajung acolo. Si le iubesc pentru ca sunt singurul lucru adorat in viata mea care stiu sigur, sunt convinsă si nu am niciun dubiu... ca nu se poate termina!!! 

Am început sa scriu despre cărți pentru ca in seara asta am aflat ceva care m-a năucit de fericire! Diana cu Vanilie scoate carte! 

Cine e Diana?! Un suflet al unei femei frumoase, deștepte, citite si mai mult... care a știut atat de clar sa dea mai departe ce a cules din viata, ca pe mine m-a cucerit de la primul cuvânt! Sau zâmbet?! Nu bine mai retin! 

Diana nu mai e... A decis anul trecut ca are altele de facut :) si a lăsat o mana de prieteni care sa-i culeagă textele de pe blog si sa le lege într-o carte! Bucuria mea este ca aceasta se lansează la Bookfest 2014 si te invit sa o cumperi cat mai curand!

Ce, cum, cand?! Revin in capitolul următor :) 

PS: pentru cei care si-au țuguiat buzele gândind cum m-am dat cultă cu cititul... De fapt, nu le transmit nimic ca sigur n-au trecut de al doilea paragraf! 

Pe voi restul, va pup pe coperta :)

Mai mult ca perfect!

Lucrez in recrutare. Zilnic aud oameni care cauta ”omul perfect”, angajatul perfect, care sa faca perfect ce are de facut. Si fac corectura asta zilnic, cu drag si delicatete (deseori!), spunand ca perfect ar fi sa cautam omul POTRIVIT- cel care se potriveste cu fisa postului, cultura organizationala, colectivul, activitatea si toate cele implicate. Desigur, ma amuz uneori cand beneficiarii ma anunta fericiti ca au primit ”omul perfect”.

Dar de multe ori relatiile esueaza pentru ca spre deosebire de mediul organizational, in viata personala, de zi cu zi, oamenii nu au de ce sa se incadreze in nicio fisa de post. Contractele nu au prevazut termen de evaluare si nici clauze clare de colaborare si, dupa cum vedem zilnic la TV, nici macar clauze de confidentialitate.

In dragoste, facem greșeala de a astepta ca cineva sa se incadreze in asteptarile noastre, greseala de a oferi in masura in care primim si de a uita sa ne experimentam pe noi insine in raport cu celalalt. Facem doar evaluarea celuilalt, pentru a ne decide ce dam mai departe. Promisiunea ”la bine si la rau” devine ”atata timp cat e bine”, ”raul” fiind considerat vina exclusiva a celuilalt. Pentru ca el nu a zis, nu a facut, nu a inteles, nu poate, nu intelege. In dragoste, gandim unilateral: te parasesc pentru ca nu ma iubesti (sau pentru ca eu am schimbat definitia iubirii si tu nu o mai intelegi!). Spre deosebire de mediul cariericesc, acasa ne comportam fara preaviz! De azi nu mai esti omul meu perfect! Esti doar potrivit... dar pentru altcineva!

Daca in mediul organizational, nepotrivirea se asista, fiind insotita de o evaluare a partilor implicate, cu focus pe feed-forward, pentru a concepe un plan perfect pe mai departe, in dragoste ne raportam doar la feed-back: ce a mers rau, sa nu mai repetam!

Si totusi repetam, dupa aceleasi reguli, pentru ca ne mentinem in continuare focusul pentru a-l gasi pe Cel Perfect.

Cu EL alaturi, perfectiunea ta este evidenta!

Si cu ocazia asta am inteles: perfectiunea este complimentul suprem pe care il dam celor pe care ii apreciem. In viata de zi cu zi, celor pe care ii iubim. Si fara de care nu ne vedem viata.

Perfectul meu poate fi imperfectul altcuiva. Asa cum imperfectiunile mele sunt perfecte pentru cel numit Perfect.

Cautarea perfectiunii este declaratia ta de imperfectiune! Si pana nu intelegi ca perfectiunea este doar un abur care te impiedica sa iti vezi propriile imperfectiuni, vei cauta sa alegi oamenii PERFECTI, iubirile perfecte, prietenii perfecti, jobul perfect, viata perfecta. Insa perfectiunea se schimba... Devine mai putin decat ce vei vrea maine! Sau anul viitor!

Am gandit odata si am si spus ca cu cat te iubesti mai mult pe tine, cu atat nu mai vezi nimic nepotrivit la ceilalti. Acum amplific si spun ca cu cat esti mai fericit de ce esti tu in fiecare moment, cu cat devii cea mai buna perspectiva a ta in fiecare zi, vei cauta acele relatii in care sa te experimentezi Tu, in Cea Mai Buna Dimensiune a Ta si astfel, toti si toate in jurul tau devin... perfecte!

Pentru ca perfectiunea este complimentul suprem pe care il atribuim celui mai inaltator moment pe care il traim. Iar acesta, pe masura ce ne experimentam in a deveni (mai) desavarsiti, devine mai mult ca perfect!