Google+ Followers

vineri, 11 noiembrie 2011

Gustul dispretului

Iti traiesti fiecare zi cu dorinta de a se incheia. Nu pentru a o lua de la capat.
Te incearca un gand de a te intreba cine esti. Te ajuta pozele. Poate si o bluza mai veche. Zambesti. Te trezesti ca nu ai cum sa mergi mai departe.

Ai vrea sa ridici tavanul si sa iesi. Ramai pe podea. Nu poti sa plangi. Nu ar fi nimeni sa te auda. Iar tu ai invatat sa plangi in tine. Singur. Singura. Fara nimeni.



Agonia nu incepe cand nu mai stii ce ai de facut pentru a face bine. Incepe cand iti dai seama ca, orice ai face, nu e nimic de facut. Nu te mai poti intoarce. E tarziu. Cel mai grav cancer al sufletului e sa fie tarziu. Prea tarziu - faza terminala. Incepi sa te examinezi.

Unde s-a dus totul? Ce ai gresit tu? Ce au gresit ceilalti? Cine, unde nu s-a acordat cu Universul? Daca faceai altfel? Daca nu erai? Te linistesti. Ceaiul te ajuta sa vezi lucrurile asa cum sunt. Opreste bataile inimii pana intr-acolo incat crezi ca pulsul agoniei tale este cel care pompeaza sangele in vene. Si vezi lucrurile asa cum sunt. Oare ce beai pana azi, te intrebi?

Cafeaua este supraestimata. Te transforma intr-un ceas mecanic. Te intorci din nou in ziua in care iti doreai totul. Uiti de ziua in care nu iti mai doresti nimic. Intelegi ca timpul nu se masoara in zambete. Nici in lacrimi. Ca nu ai nicio contabilizare a ceea ce esti. Si ca nimeni nu tine. Impotant, e daca mai esti si maine. Atat.