Google+ Followers

luni, 30 septembrie 2013

Douăzeciși...

După părerea mea - deloc umilă (!) - tot ce începe cu douăzeciși sună bine! La fel, ce începe cu cincizeciși. Deasemenea, tot ce se termină cu multe zerouri! :D
Sunt în ultima lună de ”douazecisi” și nu știu alții cum sunt, dar eu, la gândul că imediat vine aniversarea de 30 am o mare, mare bucurie și în același timp, aproape că mă hotărăsc să deschid un xcell și să contabilizez! Deh, apucături de pianistă cu formare liceală contabilicească, devenită subit psiholog ca apoi să se bucure de statutul de ”întreprinzător”. Dați-mi voie: tânăr întreprinzător! Și văzând câte detalii sunt de calculat la partea asta cariericească/profesională/întreprinzătoare, mă hotărăsc să renunț la adunare. Mai bine, hai să împart! Ce am făcut până acum... e ușor de văzut. Și evident! La fel de evident ca ropotitul pe scări al unor tălpițe de 4 ani și jumătate, în căutarea alintului de dimineață și al îmbrățișării numai bune să prelungească un pic momentul inevitabilului început de zi! 
Așadar, nu adun nimic! Nici nu cred că sunt ”un pic din” fiecare om cunoscut, loc văzut și poveste trăită. Sunt mult din puține lucruri și puțin din multe altele. Și sunt încă la douăzeciși!
Dar totuși, de dragul  perioadei în care aveam 16 ani, aș vrea să îi transmit puștoaicei de-atunci: Fetiță, a ieșit exact cum ne-am propus! 
Și, deși m-am hotarât să nu închei niciun bilanț, mi-aș dori ca în spațiul meu de scris - deloc pretențios - să mulțumesc, să îmi mulțumesc și să mă mulțumesc cu tot ce s-a întâmplat și pentru tot ce am trăit! Sunt fericită pentru fiecare zi din cei douăzeciși; mă bucur pentru fiecare an și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipă! Dacă mașina timpului ar funcționa, nu știu dacă aș folosi-o sau nu, pentru anumite momente trecute, dar cu siguranță, parcurgerea și depășirea lor m-a făcut să mă iubesc și să mă apreciez pentru ce sunt astăzi în ochii mei! Dacă s-ar fi putut mai repede sau mai ușor... pur și simplu nu contează! Și vorba aceea: de ce să fie simplu, când se poate complicat?! :)

Mi-am  propus să mă comport din nou, ca fata de la 16 ani, care avea un plan, un braț de vise și un loc de ajuns! Așa că, mă conving din nou: nu e momentul să tragem linii! E timpul să facem noi planuri! Ce voi face la 30+ e deja scris și hotărât! Căci interesul meu nu este pentru ce voi trăi, ci pentru cum voi trăi. Așadar, e scris și hotărât că mă voi antrena să mă bucur, să respir, să mă ascult și să continui să mă iubesc și să îmi hrănesc visele! E hotărât că voi trăi iubind, împlinind, cântînd, reușind, zburând, alintând, căutând, investind, ascultând...

Dar până la noi schimbări, mă hotărăsc ca în ultima lună de douăzeci și să:

1. Alerg în fiecare zi. Îmi doresc să alerg cel puțin din perioada în care îl citeam pe Murakami. El m-a convins că spiritul, mintea și corpul cresc deodată! Că nu poți avea un corp armonios fără să te iubești pe tine însuți și e greu să te iubești într-un suflet golit. Și-mi vine acum în minte: e mai ușor să ne iubească alții decât să ne iubim noi. Așadar, îmi propun să am cel puțin la fel de multă grijă de relația minunată de dragoste, încredere și prietenie pe care o am cu mine! Voi alerga zilnic, dând timp copilei de 16 ani să mai povestească cu cea de douăzeciși, în speranța că fiecare dintre ele îmi va găsi cele mai potrivite soluții pentru provocările ce vor veni! La fel, mă voi bucura de tonifierea pe care o simțeam pierdută în ultima vreme, ca după o amorțeală. Și din nou îmi dau seama că atunci când decidem să ne înghețăm sufletul, corpul nu face decât să preia o parte din mesaj! Și merg mai departe, propunându-mi să luminez dincolo de sufletul meu: îmi doresc să mă bucur de o musculatură așesată potrivit la locul ei, într-un trup tânăr!
2. Învăț un dans nou. Dintotdeauna mi-a plăcut să dansez. Și dincolo de zbânțuiala zilnică dintre două piese, mi-ar place tare mult să știu să dansez un dans nou. Mulțumită tatălui meu care m-a învățat să dansez vals și tango, mi-ar plăcea să învâț un dans latino-american! Văd atâta pasiune în acele dansuri încât și acum mi se pare ciudat când la concursuri văd perechi formate din frați! Dansul  - pentru mine - exprimă atât de multă pasiune și trăire încât uneori, mă întreb de ce oamenii folosesc cuvinte pentru declarațiile de dragoste! Când revăd scena tamgoului din Scent of a Woman, mi se articulează toată trăirea romantică și e cel mai potrivit antrenament care să îmi amintească de pasiunea și trăirea pe care le  țin de multe ori, blocate!
3. Mă bucur de feminitatea mea! O dată cu apropierea de 30, am simțit nevoia să accept femeia din mine. Am neglijat-o și am persecutat-o atât de multă vreme, încât acum, îmi doresc să o răsfăț, să o alint și să o bucur, așa cum ar fi meritat de mult. Mai mult, îi dau voie să fie adorată, respectată, admirată, cercetată... Mă bucur că sunt femeie și mă bucur de fiecare context în care mă simt liberă să îmi exprim feminitatea. Mă simt binecuvântată de femeile geniale din viața mea, de la care am de învățat și pe care le admir, așa cum doar o femeie știe să admire o altă femeie.
4. Mă urc în tren fără să știu unde voi ajunge dar să știu exact când mă întorc. Bine, recunosc... aș fi preferat să mă urc în avion. Dar bine știți că e imposibi de luat bilet de avion fără să știi dinainte destinația. În gară... e simplu: nici de bilet nu ai mare nevoie, că încă se circulă cu nașu* iar ideea de a ajunge într-o destinație pe care nu o cunoști, mi se pare un exercițiu de libertate de care am nevoie! În plus, de-atâtea ori mi-am ales eu drumul și am fost recunoscătoare pentru bucuria fiecărei destinații, încât acum, mi-aș dori să mă aleagă drumul pe mine și să mă învețe ceva ce până acum nu am aflat. În plus, exercițiul libertății mi se pare incredibil de profund: pe mine mă învață că nu avem un loc, ci ne alegem locul; nu suntem ai cuiva, ci alegem să ne dedicăm; nu avem nimic, ci folosim ceea ce într-un moment ni s-a dat. Mă învață deasemenea să fiu recunoscătoare, să mă bucur de ce am sau, dimpotrivă, să refuz să mai stau într-un loc care îmi face rău. Am învățat că unii oameni se tem de libertate pentru că, uneori, ea produce schimbare. Dar pentru cei care își asumă libertatea, schimbarea nu este un risc. Nefericirea, da! :)
5. Îmi asum trăirile! Și mai ales, să mă bucur de ele! Mult timp, am vrut să mă comport exemplar. Mai ales, să fiu văzută exemplar! Ciudat, am început să adun complimente doar când m-am văzut, m-am acceptat și m-am iubit pe mine. Mult timp am ignorat ce simțeam, ce vroiam si mai ales ce credeam despre mine. Ii multumesc lui Dumnezeu ca am acceptat ca sunt cea mai importantă resursa de fericire pentru mine si pentru cei pe care ii iubesc. Si sunt buna si frumoasa si atunci când sunt obosita, si când sunt nervoasa, si dacă sunt trista, si dacă devin bosumflata fara motiv. Îmi dau voie sa fiu rasfatata, giugiulibila si greu de iubit uneori. Si sunt bine chiar si atunci când cred despre mine ca sunt rău. Insa cel mai tare mă iubesc când mă întorc in dragoste, cu dragoste si pentru dragoste, fata de cei care mă iubesc "cu toate ca", nu pentru ca!

luni, 16 septembrie 2013

'Pentru toți cei care (se) așteaptă' sau 'Sărituri în golul dinăuntrul tău'

Știu ca macar o data ti-ai spus ca problema ta e cea mai mare, dintre toate problemele existente pana acum, a tuturor celor care s-au perindat prin Lumea noastră. Știu ca ți-ai pus palmele in cap si ai căutat răspunsuri in tine, in prietenii care își justifica lipsa de implicare prin necunoasterea situației așa cum o trăiești tu, ai cautat sa intelegi semne pe zidurile blocurilor pe care găsești scris x+y=LOVE - si ți-ai inchipuit ca asta e semnul de care aveai nevoie. Mai știu ca ai gândit cu teama, furie, poate chiar ura, fata de soarta nenorocita care s-a întors împotriva ta, exact atunci când sperai ca lucrurile vor fi bune, in sfârșit! Si știu ca nu ai încetat sa ceri, sa cauti si sa aștepti 'semnul'... acela care te va face sa înțelegi, sa crezi, sa fii sigur de decizia ta si de ce ai de făcut!
Mai stiu ca faci asta zilnic, schimband doar orele. Dar ai aceleași gânduri si aceleași  întrebări. Doar schimbi lacrimile de noapte cu zâmbetul fals de peste zi. Si îți promiti ca este ultima zi in care te mai lași ținuta in indecizia ta, in mocirla de emoții in care trăiești.
Dar intre timp, starea ta devine comoda, știi ce ai de făcut acum. Cunoști băutura care te ajuta cel mai repede sa uiti, știi hainele care te ascund cel mai bine de lume si știi prea bine sa ignori orice tentativa a oricui te-ar putea face sa îți parasesti nefericirea. Nefericirea ta te acoperă. Îți tine de urat si îți promite ca niciodată nu vei mai fi obligată sa iei o decizie atât de grea ca ultimele. Sau ca ultima.
Dacă am fi prietene, m-as amuza de povestea ta. Întâi  ți-as spune ca sigur am mai auzit-o undeva. Poate chiar de mai multe ori. La început as rade de lacrimile care ar încerca sa mă convingă de Unicitatea, Gravitatea si Neasemuirea situației tale. Ți-as repeta ca sunt convinsa ca am mai auzit asta undeva! Si-apoi mi-as aminti si unde. La televizor, evident! Ah, si am mai avut o colega de facultate care avea o verisoara cu aceeași 'drama'. In plus, sunt zeci de filme cu exact același subiect deci... ce te-a făcut sa crezi ca doar tu ai trăit vreodată asta?!
Recunosc ca m-as infuria când ai afirma ca nu știi ce sa faci. Sau mai grav - ca nu e nimic de făcut. Ca ți-e teama. Ca poti gresi! Daa, aici cu siguranță mi-as ieși din minți! M-as întreba totuși, ușor amuzata, ce te face sa crezi ca exista asigurări de viața care sa garanteze reversul deciziilor?!
Uite... dacă am fi prietene, te-as convinge ca indiferent cat de greu iti este sa accepti, problema ta este atat de MARE precum o faci tu sa fie. Te-as face sa vezi ca lucrurile, situatiile, relatiile au valentele pe care noi le dam. Si sunt sigura ca te-as convinge ca orice decize iei... e cea mai buna! Ca orice decizie e mai buna decat nicio decizie! Ca indiferent daca la un moment dat vei considera ca ai gresit, Dumnezeu iti da mereu a doua sansa: ziua de mâine!
Si te intreb: daca ai investi la fel de multă energie în a-ți schimba starea, precum investești în a merge mai departe, în indecizia ta, crezi că deja ai reuși? Simți că ar fi primul pas în împlinirea visului tău?
Poate, dacă ți-aș fi prietenă ți-aș aminti de perioada în care habar n-aveai ce ar trebui să faci pentru a-ți îndeplini visele, dar știai mereu cum să ajungi la ele! Ți-aș aminti de câte ori nu au știut ce să faci și apoi ai zâmbit fericită de inspitația ta! Sunt sigură că te-ai bucura să revezi cu câtă determinare făceai lucruri despre care nu mai auziseși până atunci, dar le explicai altora ca și cum asta ai făcut o viață înreagă. Și nimeni nu vedea nepricepere, ci doar entuziasm, bucurie și... sclipire!
Și draga mea, dacă ți-aș fi prietenă, te-aș întreba: cum ți-ai permis să-ți pierzi sclipirea? În ce moment al vieții ai decis că vrei să devii o încercare și nu un câștig? Cu ce drept ai refuzat să mai folosești ceea ce oamenii ar fi ucis să primească? Te*ntreb din nou: a meritat să renunți la ce poți fi pentru ceva ce nimeni nu-și dorește să devină?
Dacă am fi prietene, ăsta ar fi momentul în care ai începe să plângi. Să îmi explici că eu nu înțeleg și că nu văd. Că nu am trăit și nu cunosc. Și de data asta aș asculta cum Lacrimile tale strigă suficient de tare pentru a te convinge de cine ești și pentru a te duce înspre cine poți fi! Te-aș îmbrățișa și ți-aș mai spune încă o dată că o decizie proastă este mai bună decât nicio decizie. Și te-aș păstra aproape, până când ți s-ar face lehamite de lipsa ta de curaj, de trăire, de voință. Atunci ai înțelege că tot Universul este o proiecție a dorințelor tale și fiecare încercare devine un succes, doar după ce tu ai decis să fie așa!
Atunci, aș știi că niciodată nu vei mai avea nevoie de nimeni pentru a-ți aminti toate astea! Că în sfârșit ai înțeles și te-ai decis să ieși în Lumea cea Nouă și să o proiectezi exact așa cum ai conceput-o în Sufletul tău!
Dacă am fi prietene, ăsta ar fi momentul în care mi-ai mulțumi. Dar știi bine că nu e nevoie! Păstrează-mă doar curată, ca să te regăsești mereu în mine, Oglinda ta!