Google+ Followers

marți, 18 februarie 2014

Cineva pe care cunosteam...

In majoritatea zilelor, gandurile mele sunt optimiste. Faptele mele, asemenea. Sentimentele pe care le am, urmeaza acest trend. Si cand e de rau, stiu ca va fi de bine. Nu e ceva ce imi asum ca fiind in adancul fiintei mele, ci mai degraba un exercitiu pe care m-am hotarat acum foarte multa vreme sa il fac. Și a devenit parte din mine. Zilnic. Ora de ora, clipa de clipa!
Justificarea este ca nu simt ca as putea schimba ceva devenind "hater" si - desi nu ma tem de critica - nu mi-as dori sa devin un critic! Asa ca, jocul meu se rezuma la a vedea Binele si a aplauda partea buna din Tot. Restul nu ma intereseaza! Si, din intentia de a nu ma lasa interesata de partea "întunecată" a lucrurilor, aspectele negative ale situatiilor, oamenilor, zilelor... dispar! Nu mai exista...

Si uite ca azi, am obosit!
Am simtit sa ma asez si sa imi dau voie sa oftez, tot oftatul retinut, pana acum. Astazi am nevoie sa ma intreb (in van si fara speranta de raspuns) de ce naiba oamenii fac lucrurile pe care au promis sa nu le faca, de ce uita promisiunile facute, de ce lasa oameni in urma, de ce spun ca iubesc si totusi pleaca, de ce mint, de ce ii folosesc pe cei care ii iubesc, de ce (se) compromit, de ce trec peste suflete, de ce obosesc sa aleaga bine, de ce decid impotriva lor insisi, de ce acela care ti-a jurat ca te va proteja e primul care trage in tine?! De ce cineva care azi te iubea, maine stie cum sa te uite? 
Si sper sa inteleg ce ne ajuta sa mergem mai departe, atunci cand dorul doare atat de tare incat urmatoarea respiratie este cel mai indepartat obiectiv. Cum ne mai adunam sperante, cand cineva a plecat cu toate sperantele noastre? De unde vin lacrimile si cum de nu s-a gandit nimeni ca, pe langa Univers si prostie, si durerea  poate fi infinită?
Oare se mai poate zambi dupa ce, deodata, cineva pe care cunosteam, a devenit cineva care ne face sa nu ne mai recunoastem?!...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu