Până când plictiseala ne va despărți...

Situație: ai 88 de ani și răspunzi a 10-a oară, cu calm, la aceeași întrebare 'senilă' pusă de omul care te-a făcut o viață lungă să râzi, să te contrazici din nimicuri, să plângi că nu îți răspunde în timp la SMS-uri și să te bucuri de fiecare zi alături unul de celălalt; sau, în același scenariu, la aceeași vârstă, te înconjori de hobby'urile și tabuurile tale și te bucuri de timpul care e în sfârșit doar pentru tine, considerând că știi totul despre celălalt, îi cunoști fiecare reacție, fiecare replică și doar așteptarea momentului inevitabil te va mai îndemna să te gândești cum ar fi fost dacă... ar fi fost altfel?!

Am găsit recent mărturii ale unor cupluri cu ștate vechi care declarau că după multe zeci de ani împreună, încă se bucurau unul pentru altul, trăiau unul pentru altul și se identificau unul cu altul. Un bătrânel de 107 ani (când vă ziceam eu că dragostea adevărată durează...) zice că secretul unei relații lungi si fericite este "să o faci să râdă" iar venerabila doamnă spune "îi pregătesc cina în fiecare seară" (sincer, speram să fie doar un mit ideea că dragostea trece prin stomac)! Și în nicio declarație de-a lor nu se simte ironia și ascuțimea replicilor caracteristice cuplurilor care bravează că își cunosc partenerul mai bine decât propriul buzunar - ca și cum premiul pentru cât de repede ți-ai citit partenerul este mult mai important decât bucuria de a-l descoperi zi de zi lângă tine - sau ignoranța de a crede că știu tot ce poate celălalt să replice! Iertați-mi rigiditatea dar parcă era 'până când moartea ne va despărți', nu 'până când voi fi atât de plictisit(ă) de tine că varianta de a viziona de bună voie toate cele 70 000 de episoade din Tânăr și Neliniștit pare un vis devenit realitate!
E clar că la început toți ne  închipuim că e imposibil să ne mai vedem fără cel pentru care ne alungim languros genele, că nu poți sta niciodată supărat pe ea mai mult de 3 secunde, că n-ai vedea pe nimeni mai bun decât el și că niciodată nu ai vrea să faci o alta să stea în drepta ta, dar totuși, ce te duce în zona în care ai impresia că fiecare zi din viața ta face parte din filmul Ziua Cârtiței?
Bunica mea spunea: ca să fii sigură că nu greșești, Iubește un om căruia îi place să danseze, te face să râzi și cu care simți că doar lui i-ai putea spune cel mai mare secret al tău (și ochii lui te-ar privi la fel, indiferent ce ai spune!). Aceste criterii de alegere mi s-au părut simple, clare și de urmat; mai puțin ideea cu dansul! Recent, am întrebat-o de unde i-a venit gândul ăsta. A oftat în telefon și mi-a spus: Nu dansul e important în calculul ăsta! Important e să împărtășiți ceva: să aveți pasiuni comune. Iar ție, când erai mică, îți plăcea să dansezi, așa că mi-am dorit să nu uiți! 
Bunica mea sigur nu a avut cont de Facebook și nici nu și-a inventat fobii cu denumiri mai complexe decât medicamentele care le tratează! Nu a dus o viață grea pentru că indiferent cum au fost zilele ei, bunicul meu a făcut-o să aibă o viață ușoară! Și-a iubit copiii, în primul rând pentru că erau parte din omul pe care l-a adorat și când o întrebi de ce nu a mai fost niciodată văzută în compania altui bărbat, după ce El a plecat mult prea repede din lumea asta, îți spune: 'pentru că nu a mai existat nimeni ca el'. Deși ea nu suferă de nicio boală a bătrâneții, în ultimii 30 de ani am auzit sute de povești despre El! Tot aceleași sute! :) Și evident, când o întreb dacă nu s-a plictisit să le povestească îmi spune: 'eu nu spun despre el, spun despre mine: cum un om nemaiîntâlnit ca el, m-a ales pe mine!'
Așa că, îndrăznesc să cred că oricât de mijiți ne sunt ochii de calculatoare, laptopuri și tablete, oricâte informații despre 'cum să' vin spre noi, chiar dacă unii ne vând dragoste sub formă de masaj, și indiferent câte mituri despre relații ar exista, încă putem vedea unicitatea din cel de lângă noi, simțind mai mult ca niciodată răspunsul: E imposibil să mă plictisesc de tine, pentru că tu completezi lumea mea și altcineva ca tine, nu există!